[...]De unde vin? cum mă numesc ? încotro mă duc ? să iau loc, dacă vreau, să stau puțin. Să mă liniștesc, umblam de multă vreme fără țintă până să intru aici și mă temeam s-o iau de la început. Să facă lumina mai mică sau era bine așa? Să nu se dezbrace. Eu să mă întind iar ea să așeze la picioarele mele ca s-o văd. Așa cum mi-o imaginasem cu o seară în urmă când ea se arătase la freastră. Atunci o doream. Glasuri din stradă și din celelalte încăperi, râsete. Pantalonul așezat cu grijă pe spătarul scaunului. La ce-i trebuie șervețelul de hârtie ? Mă culc cu picioarele întinse și lipite și mâinile pe lângă corp. Ca-ntr-un sicriu. Un scurt răstimp îmi țin răsuflarea. Îdar e mai bine să respir, calm și mai rar. Începe, îmi întorc privirea în sus spre tavan. E alb, un cearceaf întins la doi metri deaspra noastră. Măntreabă dacă vreau mai încet sau mai repede, eu nu simțeam nimic i-am zis că puțin mai rar. Senzația unui mădular străin lipit de trupul meu. Un mădular străin care-mi iese din trup. Înapoi înainte, de parcă ar curăța țeava puștii. Înainte înapoi, acum ceva mai lent.Țâțele ei opintindu-se să iasă afară. Eu îmi mișc șalele în sus și-n jos, așa-i mai bine, încet, apoi nițel mai riute. Privea în jos mâna ei așteptând grijulie. O simt cum mă apasă și-apoi cum se deschide și se moaie. O simt pompându-mi sângele în vine, tot mai puternic, nu pricep cum. Voiam doar s-o privesc cum vine peste mine. Nu, încă nu, o clipă, numai oglinda, iar peretele alb, trupul ei musculos peste mine. Pentru un moment nu mai privești niciunde, doar simți, cum trupul se umple, cum saliva coboară, pe dinăuntru fiara zgreapțănă și dă să iasă, și tu ai vrea să ieși, fiara insetată impinge dinăuntru ca să iasă din mintea ta, plină ochi, de dă pe dinafară. Dă pe dinafară, printre degetele ei se năpustește și tu urci spe sâni. Și apoi, apoi parcă nici nu mai ești, parcă ar fi murit și fiara iar eu m-am slobozit de tot într-însa. O, de-aș rămâne tot așa, golit de toate, gol și curat. Atunci lumea ți se ridică drept în fața, alinată și simplă, pașnică și cu- rată sub ochii tăi. Atunci va fi, atunci nu va fi bai, oricât de singur aș rămâne. Zâmbi ca și cum ar fi înțeles, aveam să plec să mă întorc s- o doresc din nou, acum la ea mă gândesc, măcar de-ar fi să mai fie odată. Iă șervețelul și mă șterge. Câteva clipe, apăsat, ca și cum ar stoarce un furuncul.[...]
